Episodul 3- Unbroken

   Era perfect. Era exact ceea ce imi doream. Daca era un vis, preferam sa nu ma mai trezesc. Imi placea parfumul lui. Asteptam momentul acesta inca din clipa in care ma privise in ochi pentru prima data. Eram fericita.
   -Sony, misca! S-a sunat!
   -Argh, Mady...Imi cer mii de scuze, Taylor, zic eu, cu un zambet stins, la fel ca si momentul frumos de care avusesem parte pana in acea clipa.
   Am urmat-o pe Mady in clasa, iar la sfarsitul orei am plecat acasa. Pluteam. Eram undeva, pe un nor, privindu-i pe toti de sus, ca pe niste furnici. Iar norul era in forma de inima.
   Am colindat orasul si cateva magazine pentru a trece timpul. Trebuia sa ajung la Nikky, sa o ajut cu un proiect. Eram in cartierul ei, pe trotuar, cand imi aud soneria de la telefon( Plain White T's- Rhythm of love). Era Taylor.
   -Buna, Sony.
   -Hey, ma bucur sa te aud. Ce faci?
   -Ma duc la basket si am sunat sa vad daca ai vreun plan pentru weekend.
   -Nu, nu am. De ce?
   -Ma gandeam ca poate vrei sa iesim undeva. Mi-ar placea sa te surprind.
   -Okay, abia astept.
   -Super. Ne auzim la telefon.
   -Sigur.Ai grija de tine. Pa-pa.
   Inchid si ii dau drumul telefonului in geanta. La cum sunt eu de neindemanatica, evident ca nu prea am nimerit geanta, iar bucati din scumpul meu mobil au ajuns pe strada. Noroc ca de cand am ajuns eu acolo nu trecuse nici o masina. Totul era asa pustiu. M-am aplecat in viteza sa adun ramasitele telefonului meu, rugandu-ma sa nu se fi petrecut nimic grav, cand aud un urlet puternic:
   -AI GRIJA!
   Si nu imi mai amintesc nimic. Corpul meu era amortit, paralizat. Stiu ca am vazut o lumina puternica, orbitoare, urmata de un zgomot asurzitor. Am incercat sa raman treaza iar ultimul lucru vazut a fost o pereche de ochi caprui, speriati si confuzi.
   Nu stiu cat timp a urmat pana am reusit sa imi revin. M-am trezit pe un pat de spital, intr-o camera de un alb orbitor, capul ma durea ingrozitor iar vederea imi era incetosata. Undeva, pe un scaun, puteam distinge o silueta. Era probabil un baiat. Cred ca dormea. Am incercat sa il strig, dar corpul meu nu raspundea inca la nici o comanda pe care i-o dadeam. Ma rugam sa se trezeasca, sa vada ca incerc sa ii vorbesc. Cred ca a functionat pentru ca imediat a deschis ochii si s-a indreptat spre mine.
   -Esti bine?m-a intrebat, confuz. Am incercat sa te avertizez, dar a fost prea tarziu. Imi pare rau.
   -Sunt okay, baiguiam eu, soptit. Multumesc.
   -Ma bucur ca am fost acolo, la momentul potrivit.
   Plangeam. Nu realizez nici acum de ce. Poate pentru ca mereu m-am gandit ca mie nu mi se poate intampla asta si realizam ca ''niciodata sa nu spui niciodata'' era unica sintagma care mi se potrivea. Strainul s-a apropiat de mine, m-a sarutat pe frunte, ca un adevarat protector, apoi m-a luat de mana, timid. Mii de ace si fiori mi-au strabatut sira spinarii. Probabil si el a simtit asta, pentru ca s-a retras brusc in locul sau de pe scaun.
   -Hey, ochi caprui, il strig eu, intinzandu-ma sa il apuc din nou de mana.
   -Spune, zambi el.
   -Ai cumva vreun nume?

   -Normal, rase el. Ma numesc Xander. Xander Hill.