Episodul 4- Who I am

          - Xander?
         Numele lui imi suna cunoscut. Stiam ca il mai auzisem undeva, dar nu puteam sa imi amintesc unde. Si asta nu era singurul lucru pe care il uitasem.
          -Si tu esti? ma intreba el, pastrandu-si zambetul cald.
          Atunci am realizat ca nu stiam... Nu aveam habar cine sunt, de ce sunt acolo. Nu stiam ce patisem, simteam durerea cum imi invada trupul. Abia mai puteam respira. Printre lacrimi si sughituri, i-am zis:
          -Xander, nu am nici cea mai vaga idee... Cine sunt? Te rog ajuta-ma sa aflu.
          -Dar...eu nu stiu absolut nimic despre tine. Te-am gasit zacand pe strada, am reusit sa te aduc aici si atat.
          Era inutil totul. Toata stradania de a-mi aminti cum ma numesc sau orice alt detaliu legat de mine era in zadar.
         -Ti-am gasit telefonul, sari ca ars Xander, stergandu-mi lacrimile care imi siroiau pe obraji. Calmeaza-te, micuto, totul va fi bine.
         Ma linistea vocea lui. Era atat de calda si melodioasa. El era cam tot ce aveam in acea clipa.
         -Ai putea sa imi suni parintii, te rog? ii spusesem eu, inca plangand.
         El dadu din cap aprobator, luand telefonul de pe masa pe care era asezat si cauta in lista de contacte. Dupa cateva minute de vorbit la telefon(cu mama,cred), imi spuse ca ai mei stiau deja unde ma aflu si ca erau pe drum spre spital, fiind anuntati de catre medici.
         -Asta inseamna ca medicii iti stiu identitatea, zise el. Ma pot duce sa aflu mai multe, daca vrei.
         -Apreciez asta, Xander. Multumesc, am zis, in timp ce el imi zambi si parasi camera.
         Ma uimea cat altruism poate exista in anumite persoane si ma gandeam daca eu as fi putut sa ii fiu alaturi unui necunoscut. Probabil ca nu.
         -Cioc cioc!
         Ridic privirea si il vad. Nu stiam cine e. Logic,atata timp cat nici cine sunt eu nu aveam habar. I-am zambit sec, murmurand un ''Buna'' confuz.
         -Am venit aici cat de repede am putut. Tatal meu lucreaza in spital si m-a anuntat imediat ce ai ajuns aici.
         -Uhm, multumesc, e foarte dragut din partea ta.
         Fix in acea clipa intra Xander.
         -Ti-am adus ...dar nu apuca sa termine propozitia, cand observa prezenta strainului in camera in care ma aflam. Buna, murmura el.
        -Hei...zise strainul, indiferent. Tu ce cauti aici?
        -El m-a adus aici, intervin eu, ofensata de tonul cu care i se adresa strainul salvatorului meu.
        Xander imi intinse telefonul, pe ecranul caruia scria''Sonia Smith, liceul Highton. Fereste-te de Taylor Jones''
        -Taylor? il intreb, confuza.
        -Da, raspunse strainul. Ce ai patit?
        -Nimic, doar vroiam sa stiu ce faci aici.
        -Pai banuiesc ca am si eu dreptul sa imi vad iubita. Vreau sa fiu alaturi de tine la nevoie.

        Xander deveni palid si scapa paharul cu apa pe care vroia sa mi-l intinda.
       
        

Episodul 3- Unbroken

   Era perfect. Era exact ceea ce imi doream. Daca era un vis, preferam sa nu ma mai trezesc. Imi placea parfumul lui. Asteptam momentul acesta inca din clipa in care ma privise in ochi pentru prima data. Eram fericita.
   -Sony, misca! S-a sunat!
   -Argh, Mady...Imi cer mii de scuze, Taylor, zic eu, cu un zambet stins, la fel ca si momentul frumos de care avusesem parte pana in acea clipa.
   Am urmat-o pe Mady in clasa, iar la sfarsitul orei am plecat acasa. Pluteam. Eram undeva, pe un nor, privindu-i pe toti de sus, ca pe niste furnici. Iar norul era in forma de inima.
   Am colindat orasul si cateva magazine pentru a trece timpul. Trebuia sa ajung la Nikky, sa o ajut cu un proiect. Eram in cartierul ei, pe trotuar, cand imi aud soneria de la telefon( Plain White T's- Rhythm of love). Era Taylor.
   -Buna, Sony.
   -Hey, ma bucur sa te aud. Ce faci?
   -Ma duc la basket si am sunat sa vad daca ai vreun plan pentru weekend.
   -Nu, nu am. De ce?
   -Ma gandeam ca poate vrei sa iesim undeva. Mi-ar placea sa te surprind.
   -Okay, abia astept.
   -Super. Ne auzim la telefon.
   -Sigur.Ai grija de tine. Pa-pa.
   Inchid si ii dau drumul telefonului in geanta. La cum sunt eu de neindemanatica, evident ca nu prea am nimerit geanta, iar bucati din scumpul meu mobil au ajuns pe strada. Noroc ca de cand am ajuns eu acolo nu trecuse nici o masina. Totul era asa pustiu. M-am aplecat in viteza sa adun ramasitele telefonului meu, rugandu-ma sa nu se fi petrecut nimic grav, cand aud un urlet puternic:
   -AI GRIJA!
   Si nu imi mai amintesc nimic. Corpul meu era amortit, paralizat. Stiu ca am vazut o lumina puternica, orbitoare, urmata de un zgomot asurzitor. Am incercat sa raman treaza iar ultimul lucru vazut a fost o pereche de ochi caprui, speriati si confuzi.
   Nu stiu cat timp a urmat pana am reusit sa imi revin. M-am trezit pe un pat de spital, intr-o camera de un alb orbitor, capul ma durea ingrozitor iar vederea imi era incetosata. Undeva, pe un scaun, puteam distinge o silueta. Era probabil un baiat. Cred ca dormea. Am incercat sa il strig, dar corpul meu nu raspundea inca la nici o comanda pe care i-o dadeam. Ma rugam sa se trezeasca, sa vada ca incerc sa ii vorbesc. Cred ca a functionat pentru ca imediat a deschis ochii si s-a indreptat spre mine.
   -Esti bine?m-a intrebat, confuz. Am incercat sa te avertizez, dar a fost prea tarziu. Imi pare rau.
   -Sunt okay, baiguiam eu, soptit. Multumesc.
   -Ma bucur ca am fost acolo, la momentul potrivit.
   Plangeam. Nu realizez nici acum de ce. Poate pentru ca mereu m-am gandit ca mie nu mi se poate intampla asta si realizam ca ''niciodata sa nu spui niciodata'' era unica sintagma care mi se potrivea. Strainul s-a apropiat de mine, m-a sarutat pe frunte, ca un adevarat protector, apoi m-a luat de mana, timid. Mii de ace si fiori mi-au strabatut sira spinarii. Probabil si el a simtit asta, pentru ca s-a retras brusc in locul sau de pe scaun.
   -Hey, ochi caprui, il strig eu, intinzandu-ma sa il apuc din nou de mana.
   -Spune, zambi el.
   -Ai cumva vreun nume?

   -Normal, rase el. Ma numesc Xander. Xander Hill.

2- Inceputul

     -Pe bune?mă privi Nikky uimită.
     -Duh, și ceva mă face să cred că cel pe care l-ai găsit tu pentru mine coincide cu cel pe care l-am găsit eu.
     -Mă cam îndoiesc, sincer. Numele lui este Xander și...păi e cam ca tine.
     -Cum adică? Ce vrea să insemne asta?
     -Păi...e brunet, înalt, calm, inteligent, amuzant, sensibil, aveți aceleași gusturi la filme, cărți, muzică...
     -Foarte interesant, zic eu, total lipsită de chef și absorbită de privirea și zâmbetul lui Taylor.
      Îl văd întorcând capul ușor spre mine. Privirile ni se intersectează. Zâmbește. Cu acel zâmbet care mă topea. Zâmbesc și eu și-mi trec mâna prin păr. El privi în jos, încă zâmbind, cu mâinile împreunate la spate( asemeni unui școlar),lovind cu piciorul o piatră imaginară.
      Dar...cam asta fu tot. Am ajuns acasă, m-am schimbat, am stat vreo oră, poate două, apoi am intrat pe net... Addicted to FACEBOOK. ''Taylor Jones wants to be your friend. Confirm/Not now''
      Un fior m-a cuprins, însoțit de o căldură imensă, care îmi făcu sângele să fiarbă.
      ''Confirm''. Și atunci începu totul.
      S-a băgat în vorbă imediat. Era atât de vorbăreț, dar doar virtual. La școală însă era timid,rece, distant. Schița câte un zâmbet timid și atât. Iar eu tânjeam după un simplu ''bună''.
      Într-una din zile, într-o pauză, mi-am adunat tot curajul posibil, mi-am luat inima în dinți și am pornit spre banca pe care stătea, împreună cu câțiva colegi. M-am așezat în fața lui, l-am luat de mână și l-am dus puțin mai departe de zarva elevilor. Văzând confuzia de pe chipul lui, am început să îi vorbesc:
      -Știi, mă gândeam că ar fi cazul să ne cunoaștem în persoană. Bună, sunt Sonia, zic eu, întinzându-i mâna dreaptă.
      -Da, știu,aprobă el, râzând.
      -Introduce yourself, please, adaug eu, serioasă.
      -Bună, Sonia. Sunt Taylor și sunt încântat să mă aflu în fața ta, zise el, chicotind.

      Am început să zâmbim până când el a spart gheața și m-a îmbrățișat.